Apropierea după pierdere
Parașa începe amintind moartea celor doi fii ai lui Aharon (Aaron), care s-au apropiat prea mult de prezența divină, iar Dumnezeu îi vorbește lui Moșe (Moise) cu o avertizare născută din acea pierdere. Aharon nu poate intra oricând dorește în Sfânta Sfintelor, încăperea cea mai lăuntrică unde prezența lui Dumnezeu se odihnește deasupra Chivotului. Doar într-o singură zi rânduită și doar printr-o slujire cu grijă orânduită poate el trece dincolo de catapeteasmă și rămâne viu. Apropierea de Dumnezeu, învață Tora, este un dar de o putere uriașă, de care trebuie să te apropii cu reverență, nu pe care să îl apuci cu de-a sila.
Ziua Ispășirii
Dumnezeu istorisește amănunțit slujirea de Yom Kippur, Ziua Ispășirii. Aharon își pune deoparte veșmintele de aur pentru un simplu in alb, aduce un taur ca să facă ispășire pentru sine și pentru casa sa și ia doi țapi pentru popor. Se aruncă sorți asupra țapilor: unul este adus lui Dumnezeu ca jertfă de păcat, iar celălalt, purtând păcatele mărturisite ale poporului, este trimis în pustie, la Azazel. Aharon intră în Sfânta Sfintelor cu un nor de tămâie și stropește sânge ca să curețe sanctuarul, iar Tora rânduiește aceasta ca așezământ veșnic: în ziua a zecea a lunii a șaptea, poporul se smerește și se odihnește, iar ispășirea se face pentru tot Israelul.
Un singur loc pentru jertfe
Tora oprește apoi poporul să înjunghie jertfe oriunde ar dori, așa cum ar face în câmp deschis. Fiecare jertfă trebuie adusă la intrarea Cortului Întâlnirii, pentru ca închinarea să fie îndreptată numai către Dumnezeu, nu către demonii în chip de țap pe care unii erau ispitiți să îi slujească în pustie. Adunând toată slujirea sfântă într-un singur loc, Tora păzește poporul de alunecarea înapoi în obiceiurile neamurilor din jur. Închinarea, stăruie ea, nu este o născocire de unul singur, ci o întoarcere împărtășită către singurul Dumnezeu.
Viața din sânge
Parașa învață că poporul nu poate mânca sânge, fiindcă viața fiecărei viețuitoare este legată de sângele ei, pe care Dumnezeu l-a dat pe altar ca mijloc de ispășire. Cel care vânează o pasăre sau un animal pentru hrană trebuie să verse sângele lui și să îl acopere cu țărână, tratând chiar și o masă obișnuită cu cinstire față de viața pe care a cerut-o. Aceste legi sădesc un adânc respect pentru viață și pentru taina pe care o poartă însăși vlaga unei făpturi. A mânca cu luare-aminte, sugerează Tora, este el însuși un fel de sfințenie.
Sfințenia familiei
Parașa se încheie cu legile care păzesc intimitatea vieții de familie, oprind legăturile ce i-ar călca încrederea și sfințenia. Dumnezeu așază aceste legi punându-le în cumpănă cu obiceiurile Egiptului, unde locuise Israel, și ale Canaanului, unde merge, și cheamă poporul, în schimb, să umble în așezămintele Lui și să trăiască. Tora avertizează că asemenea călcări întinează o țară până când ea nu își mai poate purta locuitorii și îndeamnă Israelul să păzească aceste hotare și să rămână osebit. Sfințenia, aici, pătrunde până în cele mai tainice unghere ale vieții omenești și cere ca și ele să fie păstrate credincioase.