Sfinți să fiți
Parașa se deschide cu Dumnezeu spunându-i lui Moșe (Moise) să adune toată adunarea lui Israel și să le dea o singură poruncă cuprinzătoare: sfinți să fiți, căci Eu, Dumnezeu, sunt sfânt. În chip izbitor, această chemare nu este adresată doar preoților, ci fiecărui mădular al națiunii. Cele dintâi porunci răsună din inima Sinaiului, căci Israelului i se spune să își cinstească mama și tatăl, să țină Șabatul și să se întoarcă de la idoli. Chiar de la început, sfințenia este legată laolaltă cu cinstirea familiei, cu păzirea timpului sfânt și cu credincioșia numai față de Dumnezeu.
Colțurile ogorului
Parașa se îndreaptă către felul cum îi tratăm pe cei neajutorați și unii pe alții. Plugarilor li se poruncește să lase colțurile ogoarelor și spicele căzute ale secerișului pentru cel sărac și pentru străin, împletind milostenia în însăși fapta câștigării pâinii. Israelului i se oprește să fure, să înșele sau să jure strâmb, să oprească peste noapte plata lucrătorului sau să asuprească pe cel neputincios blestemând pe surd sau punând o piedică înaintea orbului. Aceste legi descoperă un Dumnezeu care privește îndeaproape cum se poartă cei puternici cu cei ce nu se pot apăra.
Iubește pe aproapele tău
În centrul parașei stă cea mai vestită învățătură a ei. Israelului i se spune să judece drept, să se ferească de bârfă și de clevetire și să nu stea niciodată nepăsător când viața aproapelui este în primejdie. În loc să își urască fratele în inimă, omul ar trebui să vorbească cinstit și deschis, iar în loc să se răzbune sau să nutrească pică, ar trebui să lase resentimentul să treacă. Toate acestea urcă spre un singur pisc în cuvintele iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți, un temei care adună laolaltă legile din jur într-un singur ideal călăuzitor.
Așezăminte de osebire
Un alt șir de așezăminte face din Israel un popor osebit și disciplinat. Unele păzesc rânduiala firii, oprind amestecarea anumitor semințe și animale și punând deoparte rodul pomilor tineri. Altele trag o linie hotărâtă împotriva obiceiurilor neamurilor din jur, oprind ghicirea, crestarea trupului pentru cei morți și tatuajele. Capitolul poruncește și ridicarea în picioare înaintea celui bătrân, ținerea unor greutăți și măsuri cinstite și iubirea străinului ca pe tine însuți, căci și Israel a fost străin în țara Egiptului. Sfințenia, încă o dată, trăiește în cele mai mici amănunte ale purtării de fiecare zi.
Greutatea sfințeniei
Capitolul de pe urmă leagă urmări grele de cele mai adânci trădări ale sfințeniei. Dumnezeu îi osândește pe cei care își dau copiii idolului Moleh și pe cei care se întorc la cei ce cheamă morții și la duhuri și întărește din nou sfințenia familiei, oprind legăturile stricate arătate mai înainte. Prin avertizări este împletită o chemare la osebire, căci Israel trebuie să deosebească între curat și necurat și să trăiască altfel decât neamurile pe care e gata să le izgonească. Parașa se sfârșește acolo unde a început, cu amintirea că Israel este sfânt pentru că Dumnezeu este sfânt și a osebit acest popor ca să fie al Său.