La început
Tora începe cu Dumnezeu creând cerurile și pământul. La început lumea este tohu vavohu, neînchegată și pustie, cu întuneric peste adânc, iar Dumnezeu începe să aducă ordine chemând lumina la ființă. De-a lungul a șase zile Dumnezeu desparte lumina de întuneric și apa de cer, adună mările ca să se ivească uscatul și umple lumea cu plante, cu soare, lună și stele și cu pești, păsări și animale ale pământului. În ziua a șasea Dumnezeu creează ființa omenească după chipul divin, bărbat și femeie, binecuvântându-i și încredințându-le pământul și viețuitoarele lui. Dumnezeu privește tot ce a fost făcut și vede că este foarte bun.
Ziua a șaptea
Când lucrarea creației este împlinită, Dumnezeu se odihnește în ziua a șaptea și o sfințește. Acesta este Șabatul, primul lucru din Tora pe care Dumnezeu îl numește sfânt, pus deoparte nu printr-un obiect sau loc, ci prin odihna însăși. Încetând lucrarea creatoare, Dumnezeu țese un ritm de muncă și odihnă în însăși urzeala lumii. Pentru cititor, această zi devine o amintire săptămânală că lumea are un Făcător și că ființele omenești sunt poftite să se oprească, să cugete și să se înnoiască.
Grădina
Tora se întoarce apoi asupra ființei omenești cu privire mai apropiată. Dumnezeu îl plăsmuiește pe Adam din țărâna pământului, suflă în el suflarea vieții și îl așază în Gan Eden (Grădina Edenului) ca să o lucreze și să o păzească. Dumnezeu îi îngăduie lui Adam să mănânce din orice pom, în afară de unul, Pomul Cunoașterii Binelui și Răului, avertizând că mâncând din el vine moartea. Văzând că nu este bine ca omul să fie singur, Dumnezeu o plăsmuiește pe Hava (Eva) ca părtașă a lui, iar cei doi se unesc ca soț și soție, nerușinați și în tihnă în grădină.
Glasul șarpelui
Șarpele, cel mai viclean dintre toate viețuitoarele, se apropie de Hava și o convinge că mâncând din pomul oprit nu va veni moartea, ci înțelepciunea. Ea mănâncă, îi dă și lui Adam, iar ochii li se deschid; conștienți deodată de goliciunea lor, își cos învelitori și se ascund de Dumnezeu printre pomi. Când Dumnezeu strigă, Adam o învinuiește pe Hava, iar Hava învinuiește șarpele, și fiecare primește urmări ce curg din alegerea făcută. Dumnezeu îmbracă perechea și îi trimite afară din Gan Eden, punând un paznic la intrarea lui ca să nu se poată întoarce la Pomul Vieții. Viața dincolo de grădină poartă acum trudă, durere și moarte, dar și demnitatea libertății morale.
Doi frați
În afara grădinii, Adam și Hava au doi fii, Kayin (Cain) și Hevel (Abel). Amândoi aduc daruri lui Dumnezeu: Hevel aduce din cele mai alese ale turmei sale, iar Kayin aduce din rodul pământului, și Dumnezeu se apleacă spre darul lui Hevel, dar nu spre al lui Kayin. Dumnezeu îl avertizează cu blândețe pe Kayin că păcatul pândește la ușă și că el încă îl poate stăpâni, dar Kayin, mistuit de gelozie, se ridică împotriva fratelui său pe câmp și îl ucide. Când Dumnezeu întreabă unde este Hevel, Kayin răspunde cu întrebarea tulburătoare dacă este el păzitorul fratelui său. Este osândit să rătăcească pe pământ, însă Dumnezeu pune asupra lui un semn de ocrotire, refuzând să părăsească până și pe cel dintâi ucigaș.
Zece generații
Parașa urmărește apoi zece generații de la Adam prin fiul său Șet (Set) și mai departe, un lung șir de vieți cu ani deosebiți care poartă povestea omenirii înainte până la Noah. Între ei este Hanoh (Enoh), care umblă cu Dumnezeu și este luat de El. Pe măsură ce omenirea se înmulțește, însă, lumea se strică tot mai mult, până când Tora descrie răutatea umplând pământul și fiecare pornire a inimii omului întorcându-se spre rău. Dumnezeu este mâhnit până în adâncul inimii de ceea ce a ajuns omenirea și hotărăște să aducă un potop, dar parașa se încheie pe o notă tăcută de nădejde: Noah află bunăvoire în ochii lui Dumnezeu. Acel singur rând deschide ușa spre povestea înnoirii care se desfășoară în parașa de săptămâna viitoare, Noah.