O lume stricată
Noah (Noe) este un om drept, neprihănit în generația sa, care umblă cu Dumnezeu în vreme ce lumea din jurul lui se umple de silnicie și stricăciune. Dumnezeu vede că pământul a ajuns ruinat și îi spune lui Noah că vine un potop ca să îl spele. Dumnezeu îl îndrumă să construiască o teiva (o arcă) din lemn de gofer, unsă cu smoală, cu dimensiuni bine chibzuite și multe încăperi, îndeajuns de mare cât să poarte familia sa și perechi din fiecare vietate. Noah trebuie să aducă pe soția sa, pe cei trei fii ai săi Șem, Ham și Yefet (Iafet) și pe soțiile lor, împreună cu hrană pentru toți. Noah face totul întocmai cum îi poruncește Dumnezeu.
Marele potop
Când totul este gata, Dumnezeu îl aduce pe Noah și casa lui în arcă, împreună cu animalele, și îi pecetluiește înăuntru. Ploile cad patruzeci de zile și patruzeci de nopți, iar apele adâncului țâșnesc în sus până când tot pământul este acoperit și chiar și munții dispar. Orice vietate de pe uscat piere, și numai cei din arcă supraviețuiesc. Apele rămân înalte peste pământ multe luni, iar mica corabie de lemn plutește singură peste o lume înecată.
Porumbelul se întoarce
Dumnezeu își amintește de Noah și de toți cei ce sunt cu el și trimite un vânt ca apele să înceapă să scadă. Arca se oprește pe munții Ararat, iar Noah trimite un corb și apoi un porumbel ca să vadă dacă pământul s-a uscat. Porumbelul se întoarce prima oară, revine cu o frunză de măslin a doua oară, iar a treia oară nu se mai întoarce deloc, semn că pământul poate fi locuit din nou. Când pământul este în sfârșit uscat, Dumnezeu îi spune lui Noah să iasă din arcă împreună cu familia sa și cu fiecare vietate. Noah zidește un altar și aduce jertfe, iar Dumnezeu le primește, hotărând în inima Sa să nu mai nimicească niciodată toată viața din pricina omenirii.
Legământul curcubeului
Dumnezeu îl binecuvântează pe Noah și pe fiii săi și le spune să fie roditori și să umple pământul din nou. Le îngăduie oamenilor să mănânce carnea animalelor, dar oprește consumul sângelui, și vestește sfințenia vieții omenești, căci fiecare om este făcut după chipul lui Dumnezeu. Apoi Dumnezeu face un legământ cu Noah și cu toate viețuitoarele, făgăduind că niciodată un potop nu va mai nimici pământul. Ca semn al acestei făgăduințe veșnice, Dumnezeu pune curcubeul în nori, o amintire pentru fiecare generație că mila oprește judecata.
Via lui Noah
După potop, Noah se face lucrător al pământului și sădește o vie. Bea din vinul ei, se îmbată și zace descoperit înăuntrul cortului său. Fiul său Ham vede rușinea tatălui său și le spune fraților lui, dar Șem și Yefet iau o haină, intră cu spatele și îl acoperă pe tatăl lor fără să-l privească. Când Noah se trezește și află ce s-a întâmplat, îl blestemă la robie pe Canaan, fiul lui Ham, și îi binecuvântează pe Șem și pe Yefet. Noah trăiește o viață lungă după potop și moare la vârsta de nouă sute cincizeci de ani.
Neamurile și turnul
Tora arată cum fiii lui Noah se ramifică în cele șaptezeci de familii și neamuri care se răspândesc pe pământ, fiecare cu țările și limbile sale. Cu timpul, toți oamenii au o singură limbă și se așază împreună în câmpia Șinar. Acolo hotărăsc să construiască o cetate și un turn care să ajungă la ceruri, ca să-și facă un nume și să nu fie împrăștiați. Dumnezeu le vede trufia și le încurcă limba cea una în multe, așa că nu se mai pot înțelege unii cu alții, și îi risipește pe fața pământului. Locul este numit Bavel, pentru că acolo Dumnezeu a încurcat vorbirea cea una a lumii întregi.
Linia lui Avram
Parașa se încheie urmărind generațiile de la Șem de-a lungul anilor până la un om numit Terah. Terah are trei fii, între ei Avram, care se căsătorește cu Sarai, o femeie care nu poate avea copii. Terah îi adună pe Avram, pe Sarai și pe nepotul său Lot și pornește din Ur Kasdim (Ur din Caldeea) spre țara Canaanului. Pe drum se așază într-un loc numit Haran, și acolo Terah își trăiește anii rămași și moare. Scena este pregătită în tăcere pentru Avram, a cărui călătorie începe în parașa de săptămâna viitoare, Leh-Leha.