Binecuvântare și blestem
Moșe (Moise) începe punând înaintea poporului o binecuvântare și un blestem: binecuvântare dacă ascultă poruncile lui Dumnezeu, și blestem dacă se abat ca să urmeze alți dumnezei. Le spune că, atunci când vor trece în țară, trebuie să înfăptuiască această alegere cu glas tare, vestind binecuvântările pe Muntele Gerizim și blestemele pe Muntele Eival (Ebal). Scena încadrează tot ce urmează, înfățișând întregul trup de legi nu ca pe o povară, ci ca pe o cale spre viața bună pe care Dumnezeu o dorește pentru ei. A trăi după legământ înseamnă a alege binecuvântarea.
Un singur loc de închinare
Moșe poruncește poporului să dărâme fiecare altar și fiecare templu pe care neamurile le-au folosit pentru idolatrie, fără să lase nicio urmă a acelor practici în țară. În loc să I se închine lui Dumnezeu oriunde le place, ei trebuie să-și aducă jertfele, zeciuielile și darurile în singurul loc pe care Dumnezeu îl va alege ca să-Și așeze Numele, locul care într-o zi va fi Ierusalimul. Moșe explică faptul că, odată așezați, carnea obișnuită poate fi acum mâncată oriunde, dar sângele nu trebuie niciodată mâncat, căci sângele este viața. Închinarea, învață el, nu trebuie să fie împrăștiată și născocită, ci concentrată și sfântă.
Ferirea de idolatrie
Moșe avertizează poporul să nu fie curios cum slujeau neamurile dumnezeilor lor, ca nu cumva să fie atras în aceleași urâciuni. El descrie trei primejdii: un profet care face semne, dar îi cheamă să se închine altor dumnezei, o persoană dragă care în taină îi ademenește spre idolatrie și chiar un oraș întreg dus în rătăcire spre închinarea la idoli. În fiecare caz, Israel trebuie să respingă cu hotărâre ispita și să smulgă răul din rădăcină, ținându-se strâns numai de Dumnezeu. Mesajul este că loialitatea față de Dumnezeu trebuie să cântărească mai mult decât atracția minunilor, a apropierii sau a apartenenței.
Masa unui popor sfânt
Fiindcă Israel este copiii lui Dumnezeu, învață Moșe, ei nu trebuie să-și facă tăieturi în semn de jale așa cum fac neamurile, căci sunt puși deoparte și sfinți. El așază legile mâncării cușer: animalele, peștii și păsările care pot fi mâncate și cele care nu pot, și rânduielile împotriva mâncării unui animal care a murit de la sine sau a fierberii unui ied în laptele mamei sale. Se întoarce apoi la zeciuieli, partea pusă deoparte în fiecare an ca să fie mâncată în bucurie înaintea lui Dumnezeu, și la zeciuiala dată o dată la trei ani ca să întrețină pe levit, pe străin, pe orfan și pe văduvă. Sfințenia, în învățătura lui Moșe, ajunge până la masă și până la felul în care mănâncă un popor.
Anul iertării
Moșe introduce anul sabatic, când datoriile sunt iertate și celor lipsiți li se dă un nou început. El îndeamnă poporul să împrumute cu dărnicie și să-și deschidă mâna către cel sărac, în loc să-și împietrească inima pe măsură ce se apropie anul iertării, făgăduind că Dumnezeu îi va binecuvânta pentru dărnicia lor. Un rob evreu trebuie să iasă liber în al șaptelea an, trimis cu daruri și nu cu mâna goală, iar întâii-născuți de parte bărbătească ai cirezii și ai turmei trebuie să fie închinați lui Dumnezeu și mâncați în locul pe care El îl va alege. Aceste legi zidesc o societate în care nimeni nu rămâne prins pe veci în sărăcie sau datorie.
De trei ori pe an
Parașa se încheie cu cele trei sărbători de pelerinaj care adună întregul Israel înaintea lui Dumnezeu. De Pesah (Paștele evreiesc) mănâncă matza și își amintesc noaptea în care Dumnezeu îi scoate în grabă din Egipt; de Șavuot (Sărbătoarea Săptămânilor) numără șapte săptămâni și apoi se bucură cu daruri de bunăvoie, cuprinzând în bucuria lor pe levit, pe străin și pe orfan; iar de Sucot (Sărbătoarea Corturilor) prăznuiesc strângerea roadelor șapte zile de veselie. De trei ori pe an, fiecare bărbat trebuie să se înfățișeze înaintea lui Dumnezeu la locul ales, fiecare aducând un dar după binecuvântarea pe care a primit-o. Calendarul lui Israel, învață Moșe, este clădit în jurul recunoștinței, al memoriei și al bucuriei împărtășite.