Moșe începe să vorbească
Parașa începe cu Moșe (Moise) vorbind întregului Israel în câmpiile Moavului (Moab), la răsărit de Iordan, în al patruzecilea an după ieșirea din Egipt. El vorbește unei noi generații, copiii celor care au ieșit din Egipt, și trece în revistă tot ce s-a întâmplat de când poporul a stat la Horev (Horeb), muntele Sinai. Acolo Dumnezeu le spune că au rămas destul la munte și că a venit vremea să pornească spre țara făgăduită lui Avraham (Avraam), Yițhak (Isaac) și Yaakov (Iacov). Moșe își amintește cât de numeros a devenit deja poporul, la fel de mult ca stelele, și cum drumul spre Țara Făgăduinței le stă deschis înainte.
Numirea judecătorilor
Moșe își amintește cum povara conducerii unui popor atât de mare devine prea grea ca să o poarte singur. La îndrumarea lui Dumnezeu, el numește conducători înțelepți și pricepuți din fiecare trib, judecători care pot împărți munca de a soluționa neînțelegerile și de a călăuzi poporul. Îi însărcinează să judece drept, să asculte deopotrivă pe cel mic și pe cel mare și să nu arate niciodată părtinire și să nu se teamă de nimeni, fiindcă judecata este a lui Dumnezeu. În acest fel, Moșe amintește poporului că dreptatea a stat dintotdeauna în inima vieții lor ca națiune.
Păcatul iscoadelor
Moșe povestește episodul dureros care costă generația dinainte țara. Când Israel ajunge la hotar, poporul cere să trimită iscoade înainte, iar bărbații care merg se întorc înspăimântați, răspândind vestea că țara nu poate fi cucerită. Poporul își pierde curajul și plânge toată noaptea, refuzând să urce, și făcând astfel respinge chiar darul pe care îl oferă Dumnezeu. Dumnezeu hotărăște că această generație necredincioasă nu va intra în țară, ci va rătăci în pustiu patruzeci de ani, până se va stinge. Când poporul încearcă apoi să pătrundă cu forța împotriva cuvântului lui Dumnezeu, este doborât, învățând prea târziu că izbânda vine doar când Dumnezeu merge cu ei.
Anii de rătăcire
Moșe urmărește lungul ocol prin pustiu în acei patruzeci de ani. În timp ce poporul înconjoară ținuturile Edomului, urmașii lui Esav (Esau), și pe cele ale Moavului și Amonului, urmașii lui Lot, Dumnezeu îi poruncește lui Israel să nu întărâte aceste neamuri și să nu le ia teritoriul, de vreme ce El le-a dat acele ținuturi ca moștenire a lor. Istorisirea se oprește să pomenească popoarele străvechi care au locuit cândva în acele regiuni și au fost și ele înlocuite la rândul lor, o discretă amintire că Dumnezeu conduce ridicarea și căderea fiecărui neam. În cele din urmă, generația rătăcirii se stinge, iar una nouă stă gata să meargă mai departe.
Sihon și Og
Pe măsură ce Israel înaintează, Moșe își amintește primele mari izbânzi de pe partea de răsărit a Iordanului. El trimite soli de pace lui Sihon, regele Heșbonului, dar Sihon refuză trecerea și iese la război, iar Dumnezeu îl dă pe el și toată țara lui în mâinile lui Israel. Apoi Og, uriașul rege al Bașanului, vine împotriva lor cu tot poporul său, și este și el învins, cetățile lui întărite căzând una după alta. Aceste biruințe arată noii generații că Dumnezeu, care părea îndepărtat în anii rătăcirii, luptă acum pe față pentru ei.
Împărțirea țării
Cu teritoriul de răsărit asigurat, Moșe descrie cum îl împarte triburilor lui Reuven (Ruben), Gad și jumătății lui Menașe (Manase), care se vor așeza acolo. Îi pune să făgăduiască că luptătorii lor vor trece Iordanul în fruntea fraților lor și nu se vor întoarce acasă până când tot Israelul nu va moșteni țara. Parașa se încheie cu Moșe întorcându-se către Yehoșua (Iosua), urmașul său, și întărindu-l pentru sarcina care îl așteaptă: nu trebuie să se teamă de împărățiile cu care e pe cale să se înfrunte, fiindcă Dumnezeu Însuși va lupta pentru Israel. Cu această însărcinare, scena este pregătită pentru cucerirea care se află chiar dincolo de zare.