O rugăminte de pe urmă
Yaakov trăiește șaptesprezece ani în Egipt, ajungând la vârsta de o sută patruzeci și șapte de ani, și când simte moartea apropiindu-se îl cheamă pe fiul său Yosef. Îl pune pe Yosef să jure un jurământ solemn să nu-l îngroape în Egipt, ci să-i ducă trupul înapoi la locul de îngropare al strămoșilor în țara Canaanului. Yosef făgăduiește să facă precum îi cere tatăl său, și Yaakov, liniștit, se pleacă la căpătâiul patului său. Gândurile patriarhului muribund se întorc deja spre casă, spre țara pe care Dumnezeu a făgăduit-o familiei sale.
Mâini încrucișate
Auzind că tatăl său este bolnav, Yosef își aduce cei doi fii, Menașe (Manase) și Efrayim (Efraim), ca să primească o binecuvântare, iar Yaakov vestește că acești nepoți vor fi socotiți între copiii săi, fiecare cap al unui trib. În timp ce Yaakov își întinde mâinile, le încrucișează, punând dreapta pe cel mai mic, Efrayim, și stânga pe cel întâi născut, Menașe. Yosef încearcă să le schimbe, dar tatăl său refuză cu blândețe, lămurind că, deși amândoi vor fi mari, fratele mai mic va ajunge și mai mare. Yaakov îi binecuvântează cu chiar cuvintele pe care părinții evrei le rostesc și azi asupra fiilor lor, ca Dumnezeu să-i facă asemenea lui Efrayim și Menașe.
Binecuvântările celor doisprezece
Yaakov își strânge apoi toți cei doisprezece fii în jurul său ca să le spună ce va veni peste ei în zilele viitoare. Unul câte unul le vorbește fiecăruia, potrivindu-și cuvintele cu firea fiului din fața sa: îl mustră pe Reuven (Ruben) pentru nestatornicia lui și pe Șimon (Simeon) și Levi pentru mânia lor, în vreme ce îi dă lui Yehuda (Iuda) sceptrul domniei, asemănându-l cu un leu. Îi prorocește lui Zevulun (Zabulon) că va locui lângă mare, îl binecuvântează pe Yosef ca pe o viță roditoare peste care veghează Dumnezeu, și îl aseamănă pe Binyamin (Beniamin) cu un lup, dând fiecărui trib destinul și rolul său între popor. Acestea sunt cuvintele de pe urmă ale unui tată care plămădește viitorul unui neam prin copiii săi.
Moartea lui Yaakov
Când sfârșește, Yaakov le poruncește tuturor fiilor săi să-l îngroape în peștera Mahpela din Canaan, unde Avraham (Avraam) și Sara, Yițhak (Isaac) și Rivka (Rebeca), și Lea sunt deja îngropați. Apoi își trage picioarele în pat, își dă suflarea de pe urmă și este adăugat la poporul său. Yosef plânge asupra tatălui său și pune să-l îmbălsămeze, și tot Egiptul îl jelește șaptezeci de zile. Un mare alai de familie și dregători egipteni îl duce pe Yaakov în Canaan, îl îngroapă în peștera strămoșilor precum a dorit, și apoi se întoarce în Egipt.
Voi ați gândit-o spre bine
Cu tatăl lor plecat, frații se tem că Yosef își va lua în sfârșit răzbunarea pentru ce i-au făcut cu mult timp în urmă. Îi trimit vorbă că Yaakov îi ceruse să-i ierte, și vin și cad înaintea lui, oferindu-se să-i fie robi. Yosef plânge și îi liniștește cu blândețe, întrebând dacă este el în locul lui Dumnezeu ca să-i judece. Ce ați gândit spre rău, le spune el, Dumnezeu a gândit spre bine, ca să aducă supraviețuirea multor oameni. Le vorbește cu bunătate și făgăduiește să aibă grijă de ei și de copiii lor.
Sfârșitul Genezei
Yosef trăiește până la vârsta de o sută zece ani și își vede strănepoții crescând în jurul său. Pe când i se apropie propria moarte, își strânge frații și îi încredințează că Dumnezeu își va aminti negreșit de ei și îi va scoate din Egipt spre țara făgăduită lui Avraham, Yițhak și Yaakov. Îi pune să jure că, atunci când va veni acea zi a izbăvirii, îi vor duce oasele cu ei afară din Egipt. Yosef moare, este îmbălsămat și este pus într-un sicriu în Egipt, și cu această făgăduință a unei întoarceri viitoare acasă Cartea Genezei se încheie.