Cer și pământ, ascultați
Moșe își începe cântecul chemând cerurile să ia aminte și pământul să asculte, cerând ca vorbele lui să cadă ca ploaia și roua peste popor. El vestește măreția lui Dumnezeu, pe care Îl numește Stânca, a cărui lucrare este desăvârșită și ale cărui căi sunt toate drepte. Dumnezeu este credincios și adevărat, fără nedreptate, drept și neprihănit. Împotriva acelei statornicii, Moșe așază greșelile unei generații rătăcite, înfățișând întregul cântec ca pe un contrast între statornicia lui Dumnezeu și uitarea omenească.
Adu-ți aminte de zilele de demult
Cântecul îndeamnă pe Israel să-și amintească zilele de demult și să întrebe pe bătrâni, care vor spune cum Dumnezeu a așezat neamurile la locurile lor și a ținut pe Israel deosebit de scump. Într-o imagine gingașă, Moșe descrie cum Dumnezeu Și-a găsit poporul într-un pustiu urlător și l-a înconjurat cu grijă, păzindu-l ca pe lumina ochiului Său. Ca un vultur care își trezește cuibul și plutește deasupra puilor săi, întinzându-și aripile ca să-i prindă, Dumnezeu a purtat pe Israel în înalt și l-a călăuzit singur, fără nicio putere străină lângă El. El i-a adus într-o țară bogată și i-a hrănit cu cele mai alese daruri ale ei. Pasajul este un portret al unei iubiri curate și atente.
Yeșurun s-a îngrășat
Apoi cântecul se întoarce spre nerecunoștință. Yeșurun (un nume poetic pentru Israel) se îngrașă și se satură bine, iar în tihna lui lovește cu piciorul chiar în Dumnezeul care l-a făcut, părăsind Stânca mântuirii sale. Poporul aleargă după dumnezei străini și idoli deșerți care nu sunt deloc dumnezei, stârnind pe Dumnezeu la mânie și întristare. Drept răspuns, Dumnezeu vorbește despre ascunderea feței Sale ca să vadă care le va fi sfârșitul, lăsând să se desfășoare urmările părăsirii Lui. Avertismentul este ascuțit, și totuși izvorăște dintr-o dragoste rănită, nu dintr-o respingere rece.
Eu sunt Acela
Dumnezeu vestește că răzbunarea și dreptatea sunt numai ale Lui și că El va lucra când puterea poporului Său se va sfârși și ei vor sta cu totul neajutorați. Totuși, același Dumnezeu care judecă Se și îndură: El va avea milă de robii Săi și îi va îndreptăți, nevrând să lase pe dușmanii lor să-și însușească biruința ca a lor. În punctul culminant al cântecului, Dumnezeu proclamă că El singur este Dumnezeu, fără altul lângă El, Cel care aduce moartea și viața, care rănește și vindecă, și din a cărui mână nimeni nu poate izbăvi. La sfârșit, El făgăduiește să răzbune și să ispășească, curățind țara Sa și poporul Său. Neamurile înseși sunt chemate să se bucure împreună cu Israel.
Aceasta este viața voastră
Cu cântecul isprăvit, Moșe vine și rostește toate cuvintele lui în auzul poporului, împreună cu Yehoșua (Iosua). El îi îndeamnă să-și pună inima la tot ce a mărturisit în acea zi și să-l poruncească copiilor lor. Acestea nu sunt vorbe deșarte, le spune el, ci însăși viața lor, și prin ele își vor lungi zilele pe pământul pe care sunt pe cale să-l moștenească. Cântecul este menit să trăiască nu pe un sul singur, ci în inima fiecărei generații.
Urcă pe munte
Chiar în acea zi Dumnezeu îi vorbește lui Moșe și îi spune să urce pe Muntele Nevo, în țara Moavului (Moab) din fața Ierihonului, și să privească peste țara Canaanului pe care Israel este pe cale să o primească. Acolo Moșe urmează să moară și să fie adăugat la poporul său, așa cum fratele lui Aharon (Aaron) a murit pe Muntele Hor înaintea lui. Dumnezeu amintește că aceasta este fiindcă, la apele de la Meriva (Meriba) în pustiu, cei doi nu L-au sfințit pe deplin înaintea poporului. Moșe va vedea țara întinsă înaintea lui, dar nu va trece în ea. Parașa se sfârșește cumpănind pe acel munte, între o viață de conducere și o moarte în văzul făgăduinței.