Greutatea unui jurământ
Parașa dublă se deschide cu Moșe (Moise) învățând pe căpeteniile triburilor legile jurămintelor. Cel care face un jurământ sau o făgăduință nu trebuie să își calce cuvântul, ci să ducă la capăt tot ce a rostit. Tora lămurește cazurile limitate în care un jurământ poate fi desființat, mai ales puterea unui tată asupra jurămintelor fiicei sale tinere și a unui soț asupra celor ale soției sale, dacă lucrează în ziua în care le aude. De la bun început, parașa subliniază cât de serios tratează Tora vorbirea omenească și făgăduințele de care ne legăm.
Războiul cu Midianul
Dumnezeu îi spune lui Moșe că, înainte de a muri, trebuie să ducă la capăt răzbunarea lui Israel împotriva Midianului pentru ademenirea de la Peor. O mie de bărbați din fiecare trib, douăsprezece mii cu totul, pornesc la război alături de Pinhas (Fineas) și de vasele sfinte, iar printre cei uciși se află Bilam (Balaam), al cărui sfat prinsese pe Israel în păcat. Ostașii se întorc cu robi și pradă, iar Moșe rânduiește ca deopotrivă războinicii și prada lor de metal să fie curățiți prin foc și apă. Prada uriașă este împărțită între luptători și comunitate, cu o dajdie pusă deoparte pentru Dumnezeu și pentru leviți, iar căpeteniile, care nu au pierdut niciun om, aduc aurul luat ca jertfă de mulțumire.
Triburi care se așază devreme
Triburile lui Reuven (Ruben) și Gad, bogate în vite, îi cer lui Moșe să își primească moștenirea în ținuturile roditoare de pășune la răsărit de Iordan, în loc să treacă în Țara însăși. Moșe îi mustră aspru, temându-se că vor să se ferească de război și să descurajeze pe frații lor, așa cum au făcut cândva iscoadele. Ei îl liniștesc, făgăduind să își trimită bărbații înarmați dincolo de râu în fruntea cuceririi și să nu se întoarcă până când fiecare trib nu se va așeza. Moșe le încuviințează cererea cu acea condiție, iar ținuturile Ghiladului și ale Bașanului sunt date lui Reuven, lui Gad și jumătății tribului lui Menașe (Manase).
Patruzeci și două de călătorii
Masei începe privind înapoi, când Moșe consemnează cele patruzeci și două de etape ale călătoriilor lui Israel din ziua în care au ieșit din Egipt până la tabăra lor din câmpiile Moavului (Moab). Fiecare loc de odihnă și de greutate este numit pe rând, o pomenire scrisă a lungului drum din pustiu și a călăuzirii lui Dumnezeu prin toate. Dumnezeu poruncește apoi poporului ca, odată ce trec în Canaan, să alunge pe locuitorii lui și să nimicească idolii și altarele lor. El avertizează că oricine va rămâne va deveni spini în coasta lui Israel, o cursă care trage națiunea spre însăși stricăciunea Țării.
Hotarele Țării
Dumnezeu așază hotarele Țării Canaanului pe care Israel e gata să o moștenească, trasându-i marginile din toate părțile. El îi rânduiește pe Elazar (Eleazar) preotul și pe Yehoșua (Iosua), fiul lui Nun, împreună cu un conducător din fiecare trib, ca să vegheze asupra împărțirii drepte a ținutului între popor. Această trasare atentă preface Țara îndelung făgăduită dintr-o nădejde îndepărtată într-o moștenire concretă, cu hotare adevărate și cu îngrijitori numiți. Generația care stă gata la Iordan poate acum să își închipuie casa care o așteaptă.
Orașe de refugiu
Fiindcă tribul lui Levi nu primește nicio parte de pământ, israeliților li se poruncește să le dea patruzeci și opt de cetăți în care să locuiască, împrăștiate printre toate triburile. Șase dintre acestea sunt rânduite ca orașe de refugiu, locuri unde cel care ucide fără voie pe altul poate fugi spre ocrotire de ruda răzbunătoare a victimei. Tora deosebește cu grijă omorul cu bună știință, care aduce pedeapsa cu moartea, de uciderea neintenționată, al cărei făptaș găsește adăpost până la moartea Marelui Preot. Aceste legi păstrează sfințenia vieții omenești, ferind totodată de o răzbunare nestăvilită.
Păstrarea moștenirii
Cartea Numerii se încheie întorcându-se la fiicele lui Țelofhad, al căror drept de a moșteni fusese statornicit mai devreme. Acum, conducătorii tribului lor ridică o îngrijorare: dacă surorile se mărită într-un alt trib, pământul lor va trece din tribul tatălui lor pentru totdeauna. Dumnezeu le întărește dreptul de a moșteni, dar hotărăște ca ele să se mărite în cadrul propriului trib, astfel încât nicio moștenire să nu treacă de la un trib la altul. Cele cinci surori se mărită cu verii lor, pământurile triburilor rămân în siguranță, iar Sefer Bemidbar se sfârșește cu Israel tăbărât lângă Iordan, gata în sfârșit să intre în Țară.